Posts

Ai rămas

Image
   Ți-am îmbrățișat trupul firav cu atâta putere încât florile ce ne creșteau între coaste, oricât de ofilite și fără vlagă ar fi fost, s-au împletit cu ale tale și ne-au legat la loc după ce ai încercat să le tai.     Am greșit.. și nu recunosc asta. Mi-am permis să mă port cu tine la fel de urât ca și cum m-ai fi rănit într-o altă viață, deși acum ne cunoaștem pentru prima dată, în viața de acum.    Din cauza iubirilor ratate, uitate și părăsite.       Din cauza lor am ajuns omul de sunt acum, mi-am pierdut compasiunea, umanitatea, am devenit bipolară și deși te iubesc enorm, uneori nu știu cum să o arăt.    Buzele mele uscate îți șopteau să rămâi de câteva minute, aproape că am rămas fără voce cât te rugam... și le-ai zdrobit frumos sub ale tale, creând un frumos tablou ce poate fi regăsit în colecția marilor pictori.    N-ai idee cât te port în suflet, în minte și-n vene, îmi alini rănile și mă vindeci ușor ușor, deși am crezut că într-un final ai să mă distrugi.          

Râul despărțitor

Image
  Îmi inund plămânii să scap de aerul tău. Că am promis să respirăm același aer că ne va fi bine..   Dar aerul tău e toxic, am tras pe nas până m-am inundat de tot cu el, m-am îmbolnăvit din cauza lui, am inceput să cad puțin câte puțin, până m-a pus definitiv la pământ.   Ce ironic... că am crezut că mă voi obișnui cu el și am să devin imună la toxicitatea din el.   Până mi-am dat seama cu ultimele puteri ale plămânilor și ale inimii, că acela nu era aer, mă mințisei.   N-aș fi crezut vreodată că ai să-mi faci rău vreodată. Nici măcar peste câțiva ani sau o viață. El, într-un sfârșit, m-ar ucide. M-aș face scrum puțin câte puțin și apoi aș ceda. Fiecare variantă avea același sfârșit. Le-am încercat pe cele care erau de un timp scurt și m-au aproape-ucis. La cele de timp îndelungat nu aveam cum să merg.   M-am târât puțin câte puțin și am ajuns la un râu despărțitor.   Am încercat să-mi inund plămânii, dar apa nu mi-a fost deajuns, am ridicat ochii și am reușit să ajung pe malul c

Negăsirea

Image
  Prea mult haos, prea multe nopți nedormite, prea multe lacrimi plânse și risipite. Prea mult praf pe suflet, prea multe cioburi, prea puțini oameni ce vor sa te ajute.   Sunt zile când mă simt pierdută și vreau să plec să mă regăsesc.    Cică orice drum duce acasă, dar cum se face că la mine fiecare drum ce-l parcurg mă face să mă adâncesc în rătăcire?   Caut. Nu știu ce, nu știu pe cine, nu știu de ce și nu știu cum sau unde. Dar caut și continui să tot caut de ani, luni, zile, ore, minute și secunde. Parcă m-am născut să găsesc ceva.     Dar cum pot găsi dacă habar n-am ce caut? Mă simt ca un puzzle căruia ii lipsește o piesă, cea care îl face întreg.    Uneori nu-i simt lipsa, alteori nu pot trăi, mă târăsc să mă pot prinde de o speranță. Prima dată am crezut că e iubirea cea pe care o caut, dar în căutarea iubirii altora, am pierdut-o pe cea de sine.    A doua oară am crezut că de fapt, ceea ce caut sunt frații, dar căutându-i pe ei, m-am pierdut pe mine.    Încă sunt

Dormi...

Image
   Dormi.    Mă așez lângă tine în pat și-mi sorb în liniște cafeaua. Parcă-mi măsor gurile pe care le iau din cană și cu fiecare strop, mă panichez.    Nu vreau să plec. Nu vreau să te părăsesc.    Aș vrea să înțeleg de ce avem problemele pe care le avem, dacă noi suntem perfecți împreună. Nu pot percepe cum doi oameni care vor același lucru de la viață, să nu se potrivească.    Și doare, cu fiecare secundă ce trece îmi pun mii și mii de întrebări. De ce nu e cum ar trebui să fie și de ce e invers? Nu merităm să fim străini.    Întorc cana pe toate părțile, poate pe alocuri e mai dulce, la fel ca și noi: cu părti bune și părți rele.     Ne-am înțeles până într-un anumit punct, până când un obstacol ne-a făcut să ne împiedicăm și să rămânem în urmă unul de altul, să ne pierdem în abisul întrebărilor fără răspuns.     Nu vreau să plec, dar nici să încerc să repar un lucru care are piese lipsă, nu pot. E imposibil. Pot încerca la nesfârșit și tot n-am să reușesc. Și-mi pare rău, ch

"Omul Perfect"

Image
  Râdeam de fiecare dată când auzeam cuvântul "perfect" spus de către cineva. "Uite cât de perfect îi vine hanoracul acela!", "Relația perfectă." ș.a.m.d.p.   Nu, nu o să fiu vreodată un om perfect, nici măcar la o singură categorie sau lucru pe care chiar l-aș face bine.   Nu cred în perfecțiune, orice om are defecte, orice obiect are defecte, ele sunt peste tot. Dar unii evităm să le vedem și când începem să le observăm, ne speriem și ne îndepărtăm.   E omenesc să te îndepărtezi de ceva de care îți este frică, așa că prefer să îți spun de pe acum că...   Nu voi fi prietena perfectă, nu vom ieși mereu la cafea, nu te voi înțelege mereu, nu o să am mereu timp să mergem la shopping și nu voi avea timp să vorbim despre oameni perfecți în viziunea ta.   Nu voi fi sora perfectă, voi țipa la tine din cauza nervilor, voi arunca probabil cu ce voi apuca și la un moment dat, o să îmi dau seama ce am făcut și îți voi spune că-mi pare rău.   Nu voi fi iubit

Slăbiciune

Image
  Vine un moment în viață când te îndrăgosteşti, când nu-ți pasă de cum arată, ce maşină conduce sau câți bani produce. Vine un moment când găseşti fix omul pe care-l cauți de atâția ani, în atâtea persoane.   Şi rabzi. Şi-i spui ce simți. Simte la fel, probabil. Şi încerci să-l înțelegi, sau măcar să te minți că o faci. Şi el nu vede sacrificiile tale, nu vede cât te distruge cu "una zice, alta face" sau "n-am timp", când te distanțează.   Ai impresia că nu eşti de ajuns, că nu eşti ceea ce el caută, că nu simte nimic, că eşti useless, că degeaba stai după el, că suferi aiurea, că îți bați capul şi nervii pentru un om care n-ar atinge apa cu un deget pentru tine.   Tu pui sentimente în timp ce el uşor-uşor pleacă, sau aşa ai tu impresia.   Dar ştii, chiar ştii că atunci când ți-ar spune să vă vedeți, ai pleca de oriunde ai fi sau ai anula absolut tot, doar să-l vezi.   El ştie astea? Ştie că ai lăsa totul pentru el? Ştie că ți-ai arde tot ce ai construit sin

Fericire pe patru roți

Image
  La început credeam că mă pot ataşa doar de oameni, dar cu timpul, fiind rănită de cele mai multe ori, cât şi sătulă de dezamăgiri, minciuni, înşelat şi reproşuri ( pentru că dacă eşti lângă un om să-l motivezi şi să-l iubeşti, în 2019, nu mai e ceva normal ), am început să-mi pun afecțiunea în pasiune.   Să-mi investesc banii şi sentimentele într-o maşină pe care o pot numi "a mea" şi care ştiu că deşi n-are suflet sau ceva, e acolo mereu pentru mine.   Fie că am nevoie de adrenalină, o regăsesc în drifturi, viteză calculată cu cap şi îndemânare, fie că am nevoie de linişte, muzica mea pe fundal şi conducând spre dracu ştie unde. Pot trece cu ea prin toate stările: afecțiune, calmitate, nervi, plăcere etc.   Ea e acolo când te simți nasol, gata s-o scoți la plimbare, s-o readuci la viață zi de zi, ori de câte ori ai nevoie. E acolo şi la nevoie, şi la fericire, e mereu, pentru că deşi eşti conştient că e doar o "mână de fiare", tu îi dai viață, îi creezi o pe