Păturile reci
În aşternuturile moi în care ne lăsam inimile să se iubească, astăzi nici urmă de ele sau de iubirea ce o purtau o dată. Poate ai fost tu prea indiferent, poate am fost eu prea pretențioasă, undeva, ceva, a demoralizat pe cineva şi s-a rupt ața subțire pe care obişnuiam să ne plimbăm... de mână. Cum ne plimbam de mână pe acelaşi fir de ață? De mână, în şir indian, obişnuiam mereu să merg în față în aşa fel încât să te ghidez, căci eu eram mereu cu ideile şi planurile, pe când tu... n-aveai nimic de propus. Uneori aveai mâna atât de rece încât simțeam răcoarea până-n adâncul sufletului meu. Şi tot nu ți-am dat drumul, în toate circumstanțele urâte prin care am avut destule ocazii să îți dau drumul, am ales să n-o fac. Până într-o zi... când ți-am văzut mâna încălzită şi chipul plin de minciuni urâte ce aveau să îmi mănânce inima de vie. De ce n-ai putut spune ce îți doreşti cu adevărat? Ar fi fost mai uşor, nu aş fi rămas acum cu aceste sute de întrebări, între păturile