In a black mind

 Hei, străin cititor! Cum mai eşti? Sper că eşti bine şi nu îți speli ale sufletului răni cu ale mele cuvinte. Dacă te întrebi despre mine, să ştii că n-am fost bine de ceva timp. Ştii, cel mai probabil, cel mai bine dintre toți, pentru că tu îmi citești sufletul, că eu nu mă vindec așa uşor şi repede. Pe mine mă doare şi cea mai mică cicatrice, nu ştiu de ce, aşa am fost eu construită, oțel pe exterior şi puf în interior.  De ceva vreme îmi caut muza, am căutat-o în multe alte muze şi buze mute ce voiau să-mi șoptească dispreț şi ură, ca mai apoi să mă atingă pe suflet cu mâini reci şi urâte.  Muza mea poate nu e perfectă pentru tine, dar pentru mine înseamnă tot, doar ea mă poate ajuta să scap de toate răutățile pe care le întâlnești şi tu : stres, rutină, ură, anxietate, tristețe. Doar ea mă poate ajuta să am din nou cuvinte să le scriu, ca tu, mai apoi să te vindeci cu ele. Pentru că asta fac eu, fac pansamente din cuvintele mele.  Doar ea va fi acolo pentru mine şi-mi va decl

  Plouă. Şi în suflet, dar şi afară. Parcă cerul ăsta plânge o dată cu tine şi își descarcă durerea prin tunete şi fulgere, unele mici, altele atât de agresive încât îți vine să te ascunzi în brațele cuiva. Dar în ale cui, dacă ești supus unei singurătăți infernale din care nu poți ieşi? În ale nimănui. Până şi luna se ascunde după nori, numai tu nu.  Nu îți mai e frică, te-ai obișnuit, pentru că te asemeni unei furtuni atunci când te detașezi de locul în care ești şi cutreieri printre cioburile de suflet. Te mai tai, mai plângi, mai țipi de durere, mai loveşti cu putere orizontul. Dar degeaba, "useless", cum prefer eu să spun.  Printre altele, ploaia spală, şterge, face curat, la fel ca plânsul, la fel ca un duş cald după ce te-a prins o ploaie urâtă în drum spre casă. Ploaia spală străzile şi emană un miros plăcut, sau cel puțin mie mi se pare plăcut. Plânsul spală urmele infectate ale altor oameni lăsate în sufletul tău.  Suntem furtuni. Mai ales când suntem răniți de