In a black mind

 Știi că ți-ai dorit să nu mai simți nimic? Atunci când erai la pământ și tot ce simțeai era amărăciune... Și eu mi-am dorit să fiu goală, și mi-am dori asta atât de mult încât am devenit goală fără a-mi da seama. Acum, uite-mă, nu mai pot iubi, zâmbetul meu e de fațadă, ”fericirea„ pe care o tot afișez zi de zi e una falsă.  Îmi spun în fiecare dimineață când mă uit în oglindă, de parcă aș vorbi cu o persoană străină, „Trebuie să mimezi ceva, nu poți fi neutră.”, de parcă nu aș ști nimic despre reflexia aceea din oglindă, pentru că habar n-am cum am devenit așa și când, de parcă nici eu nu mă mai cunosc.  Azi sunt la fel ca și ieri, ieri am fost la fel ca și acum trei zile, acum un an încă mai aveam încredere în oameni, le vindecam rănile, le pansam, le îngrijeam sufletele, până ce am ajuns să am un crater în locul sufletului meu. Pentru că te consumi atunci când suferi, te rănești pe tine însuți.   Am fost atât de rănită încât nu mai pot iubi, și, la dracu`, aș da orice să mă în

My world was a mess, so I lost myself in a wonderland of madness.  Știi zilele alea în care pur și simplu nu ai chef de nimic, de parcă și respiratul e greu, totul te obosește, până și ridicatul din pat după somn? Am parte de ele zi de zi în ultima perioadă. Nu-mi găsesc putere să fac ceva, să spun cuiva cum mă simt, pentru că sunt obosită, pentru că m-au consumat multe chestii, pentru că n-am dormit decât câteva ore.   Oricum, la ora asta n-ar fi nimeni care m-ar putea asculta, e prea târziu să-mi înțeleagă cineva sufletul obosit.   M-au obosit toate certurile, toate relațiile toxice, pur și simplu îmi doresc fericirea înapoi și e atât de dezordine aici încât nu o pot găsi. E beznă, abia disting lucrurile, mi-aș dori să fie cineva cu o brichetă, un chibrit, chiar cu simpla sa aură ce-mi poate lumina fața.   Mi-e cald, mi-e frig, într-un moment mă mint că sunt bine, în celălalt mă macină singurătatea, căci nici să plâng nu mai am putere.   Dezordinea asta din minte parcă-mi tai

Am mai vorbit despre drumul spre succes, azi îți voi spune cum ajungi acolo în siguranță.   Probabil că ai auzit vechea vorbă ”Cei care au succes, sunt oameni goi și triști.„, asta pentru că ei se axează doarpe carieră și își vând fericirea la jumătate de preț sau o dau gratis. Tu nu o vei face.  Cum ajungi pe acel drum? Înveți. Înveți materiile ce se predau la școală, chiar dacă nu îți plac și vrei doar să promovezi, la fel fac și eu. O fac pentru note, la fel ca orice alt elev român. Chiar dacă nu te ajută cu ceva în domeniul în care vrei să profesezi tu. Ia-ți bacul și pune piciorul drept pe prima treaptă a drumului spre succes. Nu te înscrie la o facultate doar de dragul de a fi student, înscrie-te pentru a învăța ce te pasionează, pentru că dacă nu îți place ceea ce faci, o faci degeaba, iar banii sunt nefolositori dacă nu ai cu cine să-i cheltui.   Asta e greșeala majorității, lucrează într-un domeniu în care se plătește bine, dar au sufletul gol, pentru că nu le place. 

  Mi-am jurat de atâtea ori că nu mă voi mai întoarce niciodată acolo unde mi-am pierdut sufletul, şi totuşi, iată-mă din nou aici.  Îți uitasem mirosul, gustul buzelor ce se jucau meschin cu ale mele, uitasem cum se simt degetele noastre împerecheate.  Intru din nou în locul unde m-am pierdut, unde am pierdut lupta şi am fost o laşă încât am plecat, lăsând părți din mine în tine.  Nu ştiu ce m-a făcut să mă întorc, probabil tu, că lipsa lor nu mi-a făcut probleme, mereu mi-am dorit să nu simt. Dar destinul ăsta parcă se roagă de noi să fim împreună, parcă ar sta în genunchi cu poza noastră şi s-ar ruga să ne întâlnim pe aceeași stradă, să dăm unul de altul aiurea, chiar dacă corpurile n-o să se atingă, rămăşițele din noi să se împletească.   E mult praf aici, pânze de păianjeni, tuşesc sec, dar continui să merg înainte, căutându-mi bucățile pierdute. Deschid uşi, caut lumină, nu găsesc nimic, doar praf şi multă agonie. Pereți ăştia parcă-s prea negri de la tutun, parcă prea umezi