In a black mind

   Ți-am îmbrățișat trupul firav cu atâta putere încât florile ce ne creșteau între coaste, oricât de ofilite și fără vlagă ar fi fost, s-au împletit cu ale tale și ne-au legat la loc după ce ai încercat să le tai.     Am greșit.. și nu recunosc asta. Mi-am permis să mă port cu tine la fel de urât ca și cum m-ai fi rănit într-o altă viață, deși acum ne cunoaștem pentru prima dată, în viața de acum.    Din cauza iubirilor ratate, uitate și părăsite.       Din cauza lor am ajuns omul de sunt acum, mi-am pierdut compasiunea, umanitatea, am devenit bipolară și deși te iubesc enorm, uneori nu știu cum să o arăt.    Buzele mele uscate îți șopteau să rămâi de câteva minute, aproape că am rămas fără voce cât te rugam... și le-ai zdrobit frumos sub ale tale, creând un frumos tablou ce poate fi regăsit în colecția marilor pictori.    N-ai idee cât te port în suflet, în minte și-n vene, îmi alini rănile și mă vindeci ușor ușor, deși am crezut că într-un final ai să mă distrugi.          

  Îmi inund plămânii să scap de aerul tău. Că am promis să respirăm același aer că ne va fi bine..   Dar aerul tău e toxic, am tras pe nas până m-am inundat de tot cu el, m-am îmbolnăvit din cauza lui, am inceput să cad puțin câte puțin, până m-a pus definitiv la pământ.   Ce ironic... că am crezut că mă voi obișnui cu el și am să devin imună la toxicitatea din el.   Până mi-am dat seama cu ultimele puteri ale plămânilor și ale inimii, că acela nu era aer, mă mințisei.   N-aș fi crezut vreodată că ai să-mi faci rău vreodată. Nici măcar peste câțiva ani sau o viață. El, într-un sfârșit, m-ar ucide. M-aș face scrum puțin câte puțin și apoi aș ceda. Fiecare variantă avea același sfârșit. Le-am încercat pe cele care erau de un timp scurt și m-au aproape-ucis. La cele de timp îndelungat nu aveam cum să merg.   M-am târât puțin câte puțin și am ajuns la un râu despărțitor.   Am încercat să-mi inund plămânii, dar apa nu mi-a fost deajuns, am ridicat ochii și am reușit să ajung pe malul c