Râul despărțitor

  Îmi inund plămânii să scap de aerul tău. Că am promis să respirăm același aer că ne va fi bine..
  Dar aerul tău e toxic, am tras pe nas până m-am inundat de tot cu el, m-am îmbolnăvit din cauza lui, am inceput să cad puțin câte puțin, până m-a pus definitiv la pământ.
  Ce ironic... că am crezut că mă voi obișnui cu el și am să devin imună la toxicitatea din el.
  Până mi-am dat seama cu ultimele puteri ale plămânilor și ale inimii, că acela nu era aer, mă mințisei.
  N-aș fi crezut vreodată că ai să-mi faci rău vreodată. Nici măcar peste câțiva ani sau o viață. El, într-un sfârșit, m-ar ucide.
M-aș face scrum puțin câte puțin și apoi aș ceda. Fiecare variantă avea același sfârșit. Le-am încercat pe cele care erau de un timp scurt și m-au aproape-ucis. La cele de timp îndelungat nu aveam cum să merg.
  M-am târât puțin câte puțin și am ajuns la un râu despărțitor.
  Am încercat să-mi inund plămânii, dar apa nu mi-a fost deajuns, am ridicat ochii și am reușit să ajung pe malul celălalt. Tușeam sânge, aproape îmi uciseseși tot din mine..
  De ce? Nu îți greșisem cu nimic. Ți-am oferit tot ce aveam, absolut tot.
   Reușisem să elimin aerul tău, câte puțin, apoi am putut să-mi respir propriul aer curat. M-am ridicat și am renunțat, la tine. Căci la mine n-am să renunț niciodată.
   Adio, eu n-am putut să îți respir virusul. Îmi pare rău, am încercat.
  Oricât ți-ai dori să mă întorc, n-o pot face.