Slăbiciune

  Vine un moment în viață când te îndrăgosteşti, când nu-ți pasă de cum arată, ce maşină conduce sau câți bani produce. Vine un moment când găseşti fix omul pe care-l cauți de atâția ani, în atâtea persoane.
  Şi rabzi. Şi-i spui ce simți. Simte la fel, probabil. Şi încerci să-l înțelegi, sau măcar să te minți că o faci. Şi el nu vede sacrificiile tale, nu vede cât te distruge cu "una zice, alta face" sau "n-am timp", când te distanțează.
  Ai impresia că nu eşti de ajuns, că nu eşti ceea ce el caută, că nu simte nimic, că eşti useless, că degeaba stai după el, că suferi aiurea, că îți bați capul şi nervii pentru un om care n-ar atinge apa cu un deget pentru tine.
  Tu pui sentimente în timp ce el uşor-uşor pleacă, sau aşa ai tu impresia.
  Dar ştii, chiar ştii că atunci când ți-ar spune să vă vedeți, ai pleca de oriunde ai fi sau ai anula absolut tot, doar să-l vezi.
  El ştie astea? Ştie că ai lăsa totul pentru el? Ştie că ți-ai arde tot ce ai construit singură vreodată  şi te-ai muta în lumea lui? Poate ştie, dar crede că-s doar poveşti. Într-o zi o să-şi dea seama că n-au fost. Sper.
  De el depinde dacă rămâi sau pleci. El ți-a spus că rămâne din prima seară, apoi a plecat, dar tot tu l-ai căutat, indiferent cu cine ai fi fost, tot tu l-ai adus înapoi de fiecare dată.
  El de ce nu riscă ca şi tine? De ce nu vrea să câştige tot? Îi e frică de faptul că o să pleci? Nu poți pleca de lângă omul ce ți-a intrat sub piele. Nici măcar dacă ai vrea asta, de asta mereu te întorci la el. Pentru că îți pasă.
  De ce el? De ce un om care nu are aceleaşi planuri ca şi tine? De ce? Pentru că e el. Pentru că sunt eu atunci când sunt cu el. Pentru omul pur din mine care iese la suprafață când îl văd. Pentru că mă face să sper. Pentru că ori de câte ori ne certăm, mereu ajungem împreună, chiar dacă eu nu pot uita. Şi da, eu sufăr. Eu mă consum treptat, până când ceva o să ardă tot, iar eu o să plec definitiv şi n-o să mai cred în iubire niciodată.