Negăsirea
Prea mult praf pe suflet, prea multe cioburi, prea puțini oameni ce vor sa te ajute.
Sunt zile când mă simt pierdută și vreau să plec să mă regăsesc.
Cică orice drum duce acasă, dar cum se face că la mine fiecare drum ce-l parcurg mă face să mă adâncesc în rătăcire?
Caut. Nu știu ce, nu știu pe cine, nu știu de ce și nu știu cum sau unde. Dar caut și continui să tot caut de ani, luni, zile, ore, minute și secunde. Parcă m-am născut să găsesc ceva. Dar cum pot găsi dacă habar n-am ce caut? Mă simt ca un puzzle căruia ii lipsește o piesă, cea care îl face întreg.
Uneori nu-i simt lipsa, alteori nu pot trăi, mă târăsc să mă pot prinde de o speranță.
Prima dată am crezut că e iubirea cea pe care o caut, dar în căutarea iubirii altora, am pierdut-o pe cea de sine.
A doua oară am crezut că de fapt, ceea ce caut sunt frații, dar căutându-i pe ei, m-am pierdut pe mine.
Încă sunt aici, tot în căutare, a ce, nu știu. O să fiu fericită când o să găsesc? O să fiu împlinită?
Ironia sorții ar fi să continui să caut, când de fapt ar trebui să aștept.
Comments
Post a Comment