In a black mind

  Prea mult haos, prea multe nopți nedormite, prea multe lacrimi plânse și risipite. Prea mult praf pe suflet, prea multe cioburi, prea puțini oameni ce vor sa te ajute.   Sunt zile când mă simt pierdută și vreau să plec să mă regăsesc.    Cică orice drum duce acasă, dar cum se face că la mine fiecare drum ce-l parcurg mă face să mă adâncesc în rătăcire?   Caut. Nu știu ce, nu știu pe cine, nu știu de ce și nu știu cum sau unde. Dar caut și continui să tot caut de ani, luni, zile, ore, minute și secunde. Parcă m-am născut să găsesc ceva.     Dar cum pot găsi dacă habar n-am ce caut? Mă simt ca un puzzle căruia ii lipsește o piesă, cea care îl face întreg.    Uneori nu-i simt lipsa, alteori nu pot trăi, mă târăsc să mă pot prinde de o speranță. Prima dată am crezut că e iubirea cea pe care o caut, dar în căutarea iubirii altora, am pierdut-o pe cea de sine.    A doua oară am crezut că de fapt, ceea ce caut sunt frații, dar căutându-i pe ei, m-am pierdut pe mine.    Încă sunt

   Dormi.    Mă așez lângă tine în pat și-mi sorb în liniște cafeaua. Parcă-mi măsor gurile pe care le iau din cană și cu fiecare strop, mă panichez.    Nu vreau să plec. Nu vreau să te părăsesc.    Aș vrea să înțeleg de ce avem problemele pe care le avem, dacă noi suntem perfecți împreună. Nu pot percepe cum doi oameni care vor același lucru de la viață, să nu se potrivească.    Și doare, cu fiecare secundă ce trece îmi pun mii și mii de întrebări. De ce nu e cum ar trebui să fie și de ce e invers? Nu merităm să fim străini.    Întorc cana pe toate părțile, poate pe alocuri e mai dulce, la fel ca și noi: cu părti bune și părți rele.     Ne-am înțeles până într-un anumit punct, până când un obstacol ne-a făcut să ne împiedicăm și să rămânem în urmă unul de altul, să ne pierdem în abisul întrebărilor fără răspuns.     Nu vreau să plec, dar nici să încerc să repar un lucru care are piese lipsă, nu pot. E imposibil. Pot încerca la nesfârșit și tot n-am să reușesc. Și-mi pare rău, ch