Absența sentimentelor

 Stau pe balcon şi privesc oamenii, agitați la semafoare, înjurând în trafic, mereu grăbiți, haotici, trişti.
  Țin în mână cana de cafea din care beau zi de zi, de acum 3 ani. Parcă nici cofeina nu-şi mai face efectul, probabil şi ea s-a plictisit de mine.
  Realizez că m-am schimbat, pentru şi din cauza oamenilor din viața mea.
  Îmi pun muzică să mă relaxez, dau de o piesă veche, îmi aminteşte de el şi mi se pune un nod în gât. Nu pot să plâng, nu pot să țip, nu am expresie facială, sufletul îmi devine gol, iar inima.. inima nu se mai implică să mai bată înăuntrul meu.
  Mi-am dat tot la schimb pentru fericire, mi-am dat timpul, nervii, afecțiunea, am iertat, am lăsat de la mine, dar n-am uitat niciodată.
  Şi când credeam că totul va fi bine, îngerul meu a început să râdă de mine.
  Mi-a spus că nu mai simte nimic pentru mine, dar nu m-a putut privi în ochi când a spus-o. S-a uitat în gol, a plecat, s-a întors, până a plecat definitiv.
  Probabil e vina mea, n-am ştiut să îi acord libertatea de care avea nevoie, voiam să fie lângă mine ca să nu intervină răceala, dar.. până la urmă ne-am răcit.
  Nu îi poți spune unui om că sentimentele tale nu trec atât de uşor, apoi la două seri distanță să îi spui că nu mai simți nimic.
  Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare când omul cu care voiam să îmi fac atâtea amintiri şi planuri de viitor, a ales că îi e mai bine fără mine.
  Mă frământă anumite întrebări pe care mi-aş dori să i le pun, dar nu mi-ar răspunde niciodată la ele.
  A fost îndrăgostit de mine?
  A încercat să mă iubească?
  Chiar nu mai simte nimic?
  De ce a renunțat în loc să lupte?
  Nu i-am dat destule motive să stea?

  Poate am fost eu de vină mereu, absența sentimentelor mă omoară încet.
  Oricât de mult mă doare acum să o spun, sper să găsească femeia ce-l va iubi aşa cum vrea el, pentru că eu n-am făcut-o cum trebuie... şi îmi pare rău.