Toamnă de una singură

 Sufletu-mi e toamnă, dragă toamnă, tu ce-mi vei fi?
 Sau poate-mi vei fi din nou frig, secetă, nopți întunecoase şi dimineți ploioase. Sau mă vei duce pe o stradă cu un om, omul pe care am vrut să-l cunosc mereu şi pe care l-am căutat în toți ochii pe care i-am întâlnit peste tot.
 Îmi vei ține de cald ştiind că mi-a fost frig în suflet şi vara trecută, fiindu-ți milă măcar ție, de el.
 Îți pică frunzele la fel cum îmi picau şi mie bucățile de fericire şi speranță când i-am văzut pe toți că pleacă.
 Frunzele tale sunt colorate, dar când încep să cadă, se usucă. La fel ca şi oamenii, atunci când pierd, își pierd culoarea şi cad spre neant.
 Frigul ăsta al tău m-a înghețat, oamenii tăi au încercat să mă dezghețe, dar în final, toți s-au plictisit, nimeni nu a așteptat să apară soarele sau să se gândească să mă dezghețe cu căldura din inimile lor. S-au dat bătuți, au plecat toți şi m-au lăsat doar cu tine. Oare tu ce o să-mi fi?
 Să-mi fi muză vie, să mă laşi să îți scriu măcar ție, dacă altcuiva nu am, să mă faci să te iubesc așa cum nu am iubit pe nimeni, să mă dezgheți cu frunzele tale, să-mi împăturești inima în culori de portocaliu închis. Să mă înțelegi așa cum te înțeleg şi eu şi chiar de-ai să pleci şi tu la fel ca şi ei, te voi aștepta şi anul viitor. Pentru că de tine sunt sigură că te vei întoarce.
 Pe cine o să mai aduci în sufletul meu de data asta? Pe cine vei lăsa să mă încălzească? Nu mai alege la nimereală, te rog, nu pot să mai sufăr după oameni, nu mai am caracterul acela de om slab. Maximul pe care pot să-l fac, e să am lacrimi în ochi. M-ai făcut iarnă rece cu toți oamenii pe care i-am avut in viață.



 Dar poate nici toamna asta...