Mi-e dor...

 Cu toții purtăm un dor pe care nu îl putem explica sau nu ştim cum să îl estompăm. Pentru că atunci când ceva lipsește, nu poți înlocui cu ceva ce nu se potrivește.

 Mi-e dor de ceea ce eram acum un an, de omul ăla fericit care făcea orice să ajute oamenii din jurul său. De omul ăla frumos care te scotea din depresie. Acum, el are nevoie de ajutor, pentru că toată iubirea ce a împărțit-o s-a transformat în ură, sufletul lui e urât, s-a uscat precum frunzele pe care calci acum, pe stradă.
 Mi-e dor de ei, de cine credeam că sunt, de oamenii pe care i-am iubit şi le-am oferit totul pe tavă, de un el, în special, în care am avut încredere că va rămâne. M-a mințit cu promisiuni şi a plecat dând vina pe mine, când de fapt, a apărut o altă ea.
 Mi-e dor de vară, de statul afară până târziu, de semințele scuipate pe jos, în fața blocului cu prietenii, de râsete. Acum totul e schimbat, abia dacă ne mai salutăm.
 Mi-e dor de fericire, tot ce simt e un vid, un gol care doare.
 Mi-e dor să-mi fie sufletul plin de un om pe care să-l iubesc şi să simt că mă iubeşte.
 Mi-e dor de omul din spatele blogului, acum parcă îi bate inima doar când scrie, doar atunci când îi citeşti poți să-l simți.
 Mi-e dor de familia care obișnuia să mă încălzească şi să mă asigure că va fi bine.
 Mi-e dor de un "Te iubesc." la fel cum îi e iernii dor de verdeață şi de flori, un dor de urlă şi nu-l aude nimeni.
 Mi-e dor să scriu versuri, să mă descarc în piese, să scriu despre el, dar doar m-aş minți pe mine însumi cât şi pe voi.
 Mi-e dor de o vorbă calmă, de ochi ce mă privesc cu blândețe şi se bucură că am rămas lângă ei, de mâini calde ce mă îmbrățișează. Acum toți sunt reci, varsă amar şi dispreț în jurul meu.
 Mi-e dor să iubesc, pentru că oricât de rănită aş fi fost de fiecare dată, mereu mi-am dat voie să iubesc din nou, am avut puterea să o iau de la capăt mereu.
 Mi-e dor să îmi audă cineva gândurile şi să mă vadă că nu sunt bine, să își dea seama că după zâmbetul meu se ascund lacrimi şi nopți nedormite.
 Mi-e dor de copilărie, de vremea aia când mă bucuram de o ciocolată, când nu simțeam tristețe şi eram un suflet inocent şi plin de căldură.
 Mi-e dor să râd până mă doare stomacul şi să nu mă prefac.
 Mi-e dor să fiu cum eram, înainte de toți oamenii ăştia care m-au maturizat şi m-au pus la atâtea încercări.
 Mi-e dor să nu ştiu de compromisuri, de bani şi alte neajunsuri.
 Dar cel mai dor îmi e de o iubire veşnică şi vie. De un om care să mă întrebe dacă am mâncat sau dacă m-am îmbrăcat gros şi să aibă grijă de mine fără să observ.
 Mi-e dor de prietena care a murit în colectiv. Ființa care mi-a fost ca o mamă când mă simțeam homeless, prietenă când mă simțeam singură şi singurul om care mi-a promis pe deget "Dacă vreodată ne vom despărți, voi avea grijă de tine de oriunde voi fi.", şi acum mă veghează de sus.
 Mi-e dor... şi doare ca dracu'.