Azi... plouă

  Plouă. Şi în suflet, dar şi afară. Parcă cerul ăsta plânge o dată cu tine şi își descarcă durerea prin tunete şi fulgere, unele mici, altele atât de agresive încât îți vine să te ascunzi în brațele cuiva. Dar în ale cui, dacă ești supus unei singurătăți infernale din care nu poți ieşi? În ale nimănui. Până şi luna se ascunde după nori, numai tu nu.
 Nu îți mai e frică, te-ai obișnuit, pentru că te asemeni unei furtuni atunci când te detașezi de locul în care ești şi cutreieri printre cioburile de suflet. Te mai tai, mai plângi, mai țipi de durere, mai loveşti cu putere orizontul. Dar degeaba, "useless", cum prefer eu să spun.
 Printre altele, ploaia spală, şterge, face curat, la fel ca plânsul, la fel ca un duş cald după ce te-a prins o ploaie urâtă în drum spre casă. Ploaia spală străzile şi emană un miros plăcut, sau cel puțin mie mi se pare plăcut. Plânsul spală urmele infectate ale altor oameni lăsate în sufletul tău.
 Suntem furtuni. Mai ales când suntem răniți de oamenii la care nu ne așteptăm.
 Şi ai vrea să strângi în brațe un corp cald şi să ştii că în acel piept bate o inimă pentru a te mai putea simți o secundă, un minut, o zi, o eternitate. Dar la ce bun? Că ploile trec, ochii ți se usucă, fulgerele nu mai au putere, iar oamenii... oamenii nu mai sunt calzi. Au uitat ce înseamnă a iubi şi a fi om.

 Mai vreau un ceai cald cu două lingurițe de zahăr brun, un film, o zi ploioasă şi nu în ultimul rând, un om care să mă cunoască şi să mă iubească.
 Nu te gândi că sunt uşor de iubit. Sunt o furtună de gânduri şi sentimente. Am pretenții, nu îți cer marea cu sarea ei, dar voi aștepta să îmi oferi timpul şi dragostea ta timp de o eternitate inimaginabilă.

 Dar la mine tună, iar la tine poate acum e soare. Suntem diferiți sau doar nu ne cunoaștem, poate simțim ploaia la fel de intens.

 Într-un final ploaia e tot ce mi-a mai rămas într-un labirint așteptând pe cineva să cunoască drumul spre ieşire.