Uneori aș vrea să... simt

 Știi că ți-ai dorit să nu mai simți nimic? Atunci când erai la pământ și tot ce simțeai era amărăciune... Și eu mi-am dorit să fiu goală, și mi-am dori asta atât de mult încât am devenit goală fără a-mi da seama. Acum, uite-mă, nu mai pot iubi, zâmbetul meu e de fațadă, ”fericirea„ pe care o tot afișez zi de zi e una falsă.
 Îmi spun în fiecare dimineață când mă uit în oglindă, de parcă aș vorbi cu o persoană străină, „Trebuie să mimezi ceva, nu poți fi neutră.”, de parcă nu aș ști nimic despre reflexia aceea din oglindă, pentru că habar n-am cum am devenit așa și când, de parcă nici eu nu mă mai cunosc.
 Azi sunt la fel ca și ieri, ieri am fost la fel ca și acum trei zile, acum un an încă mai aveam încredere în oameni, le vindecam rănile, le pansam, le îngrijeam sufletele, până ce am ajuns să am un crater în locul sufletului meu. Pentru că te consumi atunci când suferi, te rănești pe tine însuți. 
 Am fost atât de rănită încât nu mai pot iubi, și, la dracu`, aș da orice să mă îndrăgostesc, să simt căldură. 
 Între bătălia dintre inimă și rațiune, creierul conduce și orgoliul îl protejează cu toată puterea sa, nu lasă pe nimeni să se apropie. 
 Mi-aș dori să fiu naivă, să mă îndrăgostesc ca un copil de zâmbetul lui, să mă topesc atunci când îi văd ochii frumoși, să tremur când buzele sale îmi ating fruntea și inima lui bate pe același B-P-M cu inima mea. Dar nu pot, nu îmi pot da voie, și mă urăsc din cauza asta, mă simt defectă, matură, ciudată. Sau poate greșesc... poate încă nu l-am întâlnit, deși îl caut peste tot, zi de zi, în fiecare privire, în fiecare om. Unde-mi ești?  Dacă-l vezi, spune-i că îl caut, te rog...
 Ia-mă de mână și fă-mă să simt, să te simt. Fă-mă fericită, dar nu temporar, rațiunea mea nu percepe asta și o să te respingă, o să își dea seama de scopurile și minciunile tale, crede-mă, e mult prea imprevizibilă. 
 Sunt dificilă, dar lângă mine poți avea totul.