M-am regăsit unde mă pierdusem

 Mi-am jurat de atâtea ori că nu mă voi mai întoarce niciodată acolo unde mi-am pierdut sufletul, şi totuşi, iată-mă din nou aici.
 Îți uitasem mirosul, gustul buzelor ce se jucau meschin cu ale mele, uitasem cum se simt degetele noastre împerecheate.
 Intru din nou în locul unde m-am pierdut, unde am pierdut lupta şi am fost o laşă încât am plecat, lăsând părți din mine în tine.
 Nu ştiu ce m-a făcut să mă întorc, probabil tu, că lipsa lor nu mi-a făcut probleme, mereu mi-am dorit să nu simt. Dar destinul ăsta parcă se roagă de noi să fim împreună, parcă ar sta în genunchi cu poza noastră şi s-ar ruga să ne întâlnim pe aceeași stradă, să dăm unul de altul aiurea, chiar dacă corpurile n-o să se atingă, rămăşițele din noi să se împletească. 
 E mult praf aici, pânze de păianjeni, tuşesc sec, dar continui să merg înainte, căutându-mi bucățile pierdute. Deschid uşi, caut lumină, nu găsesc nimic, doar praf şi multă agonie. Pereți ăştia parcă-s prea negri de la tutun, parcă prea umezi de la lacrimi. 

             Doamne... eu te-am distrus, copile?

 Mi-am chemat demonii înapoi, căci demonii tăi se simțeau singuri, am început să-mi văd greşelile, ce ți-a făcut absența mea, ce ți-am făcut...
 Am șters praful, am dat cu mătura, cu aspiratorul, am zugrăvit, dar degeaba. Mi-ai spus că nu poți schimba ceva doar dacă-l acoperi.
 Mi-am strâns toată forța şi am dărâmat tot, demonii mei mă ajutau, demonii tăi voiau să rămână în ruine.
 Sufletul meu avea gustul ăla de lume complicată, sufletul tău era prea negru.
 Ți-am scos demonii de sub ruine, unde te-am găsit şi pe tine. Ți-am gustat varul pielii şi te-am ridicat de sub straturile de durere care te răneau.
 Rămaşi fără nimic în plus, doar noi şi o lume-ntreagă, oare suntem fericiți?
 Acum fiind întregi, ne construim propriul drum sau o luăm pe drumuri separate?