Îngeri Păzitori
O să mă crezi nebună, însă îngerilor mei încă le sclipesc aripile după atâtea lupte şi după atâta suferință şi ce au mai îndurat.
Ei sunt singurii care m-au construit. M-au învățat mereu cum să mă port cu oamenii din jurul meu, pe cine să agreez şi pe cine să las în urmă.
Mi-au arătat cum se iubește cu adevărat şi ce înseamnă dragostea, în adevăratul sens al cuvântului, chiar de nu-mi dădeam eu seama, ei m-au iubit încă de când eram pe drum, când îmi așteptam rândul la "viață".
M-au iubit mai mult decât m-a iubit mama mea adevărată, cea care de fapt, m-a urât din toată inima. Ei mi-au spus să nu o urăsc şi eu, la rândul meu, mi-au spus să o iert, oricât ar fi de greu pentru mine.
Au fost acolo la primul meu pas strâmb, la primul cuvânt, prima propoziție, prima lacrimă, primul meu sărut, primul meu prieten, prima mea greșeală, primul meu premiu, prima mea durere, prima mea cădere şi nu în ultimul rând, au fost acolo când am fost fericită. E ciudat cum pot să fie mereu, pretutindeni lângă tine, chiar de sunt zile în care trebuie să pleci la zeci, poate sute de kilometri.
Ei m-au motivat să-mi creez un drum în viață, ea şi el.
Deşi am fost supusă la multe alegeri greșite, negândite de două ori, m-au iertat. M-au învățat să mă iert pe mine însămi, ceea ce e cel mai greu. M-au învățat să mă iubesc, să fiu mândră de mine, pentru că şi ei erau.
M-au învățat să zbor, nu mi-au spus că norii îmi sunt limita, ci m-au lăsat să zbor dincolo de ei, dar m-am întors. M-am întors să le fiu aproape, simțeam că mă sufocam fără ei.
Viața asta a fost construită cu ajutorul lor, am ridicat un imperiu, nu doar o simplă clădire, iar ei au fost acolo să mă aplaude şi să îmi spună că sunt mândri de mine.
Da, am avut momente când am simțit că i-am dezamăgit şi nu era cale de întoarcere, când preferam să zbor dincolo de nori doar pentru a nu-i face să sufere, dar i-aş fi supus la o durere mai mare.
Acum, deși aripile mele nu sunt îndeajuns de mari încât să-i cuprindă şi să-i ferească de tot ce e rău, încerc din răsputeri să-i apăr. Mă mai lovesc, mai plâng, mai sufăr, dar rămân în picioare.
Nu credeam că văzându-i suferind mă va întări mai mult decât m-ar întări orice antrenament, oricât de greu.
Apăr ce iubesc până în ultima clipă, chiar dacă rănile-mi ard şi nu mai ştiu dacă am vre-o parte din corp neatinsă. Probabil inima, că fără ea, n-aş fi în stare de nimic.
Îngerii mei păzitori au nevoie de îngerul lor păzitor. Ei m-au apărat până când durerea i-a cuprins în întregime. E rândul meu.
Şi mi se rupe sufletul în miliarde de molecule când îi văd că suferă.
O să fiu tare pentru voi şi am să vă iubesc pentru eternitate, vă promit.
Comments
Post a Comment