Casa bântuită

 Podelele ascund țipete sub covoare, pereții ne cunosc tăcerea, aruncăm tot ce prindem, distrugem tot în cale, două suflete într-un singur război, cu un singur câştigător. Cine câștigă, eu sau tu?
  "Amândoi.", mi-ai spus tu, dar în vânt, la fel ca și acel "Te iubesc.", țipat pe stradă, când erai beat.
  Aş avea tupeul să spun că noi nu ne-am iubit niciodată, la noi au fost prea multe scuze şi prea puține "Ia-mă-n brațe." sau "Sărută-mă.".
  E vina mea că mi-am dorit mereu stabilitate, talerele mele se îngreunau cu peştii tăi - uneori prea mulți, alteori prea puțini, niciodată nu ştiai că o să mă dezechilibrez. Amândoi credeam în astre mai mult decât credeam în noi.
  Uşile trântite ne cunosc toți nervii, toate păcatele, tocurile ne sprijineau când plângeam - despărțiți sau împreună.
  Oricât de rău ne tăiam în cuțitele din bucătărie, tot ajungeam să ne bandajem cu orice material găseam, fiecare lovitură de-a ta, mă durea pe mine, adânc, mai rău decât toate rănile mele, la un loc. Țineam la tine, deși îți țipam în față că nu-mi pasă şi e ultima dată când îmi vezi ochii căprui, ultima dată când îți vezi reflexia în ei.
  Casa asta ne știe primul sărut, prima atingere, prima gură de cafea, primul pupic pe frunte, prima îmbrățișare, primul "Du-te dracu', nu vreau să te mai văd.", primul şi al doilea "Te urăsc.", primul "Te iubesc.". Casa asta ne cunoaște mai mult decât ne știm noi doi, sau probabil că nici n-am vrea să ne ştim fiecare temere, ce ne face fericiți, ce ne unește şi ce ne separă. Casa asta ne-a auzit fiecare glumă proastă, își amintește toate sticlele de bere pe care le-ai golit şi încă-şi aminteşte cum îmi promiteai că e ultima.
  Aici ne ținem colțurile de lume, spărturile de inimi, florile ofilite, amăgirile, ura, astenia.
  Casa asta știe tot, pentru că e făcută din sufletele noastre şi o purtăm oriunde cu noi.

  Ea era partea lui ce-i lumina chipul, fără ea, el era ca un bec ars, degeaba, întunecat. El era partea ei ce-i ținea sufletul şi toate bucățile dezlipite, la un loc, el era tot ce avea ea nevoie să rămână întreagă.
  Chiar și după ani, ei încă se privesc în ochi şi încă se simt, totuşi mințindu-se că nu vor să se mai vadă niciodată, şi-şi repetă asta la fiecare ceartă. Ei se iubeau, unul sau altul mai puțin, dar niciodată egal. Deși se certau des, după ce teatrul se încheia şi cortina se trăgea, actorii se sărutau, şi oricât de mult şi-ar fi promis că era un sărut de adio, mereu era un sărut mai mult de "N-aş vrea să ne pierdem.".
  Adevărul e că în casa aia bântuită de orgoliile lor, auzeai multe țipete, "ultimul" la ei era "cel din urmă", niciodată "chiar ultimul". Oricât de multă ură ar putea s-o falseze, niciodată nu o fac cum trebuie. Asta se întâmplă când doi oameni au orgoliile la fel de tari. Nu-şi cunosc slăbiciunile nici azi, nici nu ştiu ce-i atrage unul la altul. Ceva, cumva, îi ține captivi în casa aia bântuită.
  La ei, "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" era doar o carte pentru copii. Şi totuşi, rezistau. Pentru cât timp?      Puteau fi oare captivi pentru eternitate?    Sufletele lor ar putea încă să arunce lucrurile de pe rafturi, să spargă farfurii şi totuşi, să se atingă fără să se înarmeze.