Ochii

 Am făcut zeci, chiar sute de poze la ochii oamenilor pe care abia de-i cunoşteam, am văzut mii, poate chiar milioane de ochi până în prezent, dar nu am văzut niciodată ochi la fel ca ai lui.
 Mă pierdeam în ochii săi, nu știam să mai clipesc, chiar de mi se umezeau din cauza vântului şi a frigului, îmi pierdeam cuvintele și nu ştiam să mai schițez nimic, ei mă goleau, faceau din mine un om gol, null. Mă hipnotizau.
 El încerca să mă domine, mă privea mereu de sus, poate-poate m-ar fi făcut să clipesc măcar pentru o singură dată; doar să-şi satisfacă nevoia de a fi un dominator.
 Niciodată nu mi se păruseră niște ochi atât de neutri, frumoşi, ce-i drept - nici ochi urâți n-am văzut, dar ai lui.. erau diferiți de ce văzusem până în prezent.
 Simțeam şi ştiam că mai văzusem acei ochi, poate chiar o eternitate, o viață anterioară şi îi căutam la fiecare om ce-mi apărea în cale, sperând să-i găsesc.
 Pentru ochii ăia mi-aş încredința viața, aş face Diavolul să se roage la Dumnezeu, aş seca mările şi oceanele, aş dărâma lumea, terra, aş construi castele în constelații, mi-aş vinde aripile, aş renunța la tot, chiar şi la mine.
 Chestia ce mă seacă e că oricâte cuvinte ar avea un dex, tot nu ți-aş putea descrie în totalitate acea nuanță pe care o au, e un gri metalic, un gri simplu, neutru, extrem de frumos. După ei se ascunde durere, lipsa de afecțiune, nu ştiu dacă doar eu pot observa asta, dar, acei ochi parcă mă implorau să-i salvez, să-l salvez. De el însuși, de tot răul ce-l ascunde în el, de toată durerea şi toate lacrimile ce-i curseseră pe obrajii reci.
 Aş fi dat orice să-i văd ochii sclipind de fericire, măcar pentru o eternitate, o viață şi încă puțin.

 Dar aş putea doar să-mi arunc armele şi să țip "Veniți de mă omorâți.", doar pentru simplul fapt că acei ochi nu m-ar putea iubi niciodată.