NEGRU

 Se spune că prin orice crăpătură poate intra o rază de lumină şi că orice încăpere poate fi luminată de o lampă, o lumânare sau un bec. E ca și cum ai vedea ceva bun în fiecare om catalogat rău, ai putea vedea raza de lumină sau, ai putea fi tu una.
 Ai putea oare să luminezi un om? Şi nu mă refer la a-i lumina mintea sau la a-i deschide ochii, căci asta e uşor de făcut; ai luminat vreodată sufletul unui om?
 Lumina aduce căldură, orbecăiesc în negură şi-n frig de ani de zile. Nu au fost multe persoane care mi-au mai adus câte o sursă de lumină care fie s-a ars, fie s-a consumat.
 Raportându-mă la sentimente, nu știam că şi ele se consumă la fel ca puterea de lumină, se scurg ca şi ceara de lumânare, se zidesc cu gips ca și crăpăturile din zid.

 Negru, totul în jurul meu e negru. Nu, nu hainele mele, nu, nu ochii mei, ci sufletul din mine. El e prins între întuneric și frig de mult timp, probabil a degerat şi a fost înghițit de negură; de-altfel aş mai fi găsit vre-o rămășiță din el.
 Se întâmplă să găsesc bucățele din el asupra altor oameni, de parcă ar fi un puzzle și eu ar trebui să-l întregesc, asta mi-ar aduce lumina și căldura, dar cu fiecare om plecat, toate bucățile strânse între timp, se evaporă.

 Altă seară rece, acelaşi drum, fără lumină.  Mergeam înainte, sperând să dau de o lumină, oricât de mică.
 Cunosc oamenii la care țin prin beznă, doar după miros, ca un lup. Şi totuşi, nu aveam nici putere, nici colți, nici blană care să mă încălzească. Eram doar eu, nici nu ştiu dacă mai oscilam între om sau înger, habar n-aveam cine eram cu adevărat. Îmi știam doar numele, dar nu era atât de important, pentru că poți să fii cel mai mare om din stat, cel mai fericit și iubit om de către pământeni, tot o să treci prin ceață şi prin negură. Toți trecem, la un moment dat.
 Unii vor să rămână acolo, fiindcă au nevoie de linişte, alții vor să plece,  fiindcă au avut prea multă liniște.

 Mi-am spus "Gata, am obosit.".
 Am început să țip şi să plâng înăuntrul meu atât de puternic încât lacrimile se zguduiau înainte de a-mi ajunge pe pereții sufletului, le simțeam calde, fierbinți chiar. Urletul meu crease un crater înăuntrul meu, un crater plin de lacrimi. Aşa mi-am îmbolnăvit sufletu, că plângeam nopțile în loc să le dorm. Iar inima, inima se ținea puternică, mă trezea dimineața, bătând prea tare, parcă disperată să mai trăiască încă o zi. Să mai simtă încă o zi durerea, gustul cafelei, să mai asculte piesele alea care-i trezeau amintiri, să-l mai caute, sperând că-l va găsi şi că el o va face să bată în fiecare zi, nu doar pentru o zi.

 Aşa am învățat ce este speranța şi că există în fiecare din noi, trebuie doar să ne dăm seama cum sau unde să o găsim.

 Am momente când dau sfaturi despre speranță, dar nu țin niciodată cont de ele, fie pentru că sunt imatură, fie că m-am obișnuit cu mine.

 Așa că m-am trezit, totuşi, păstrându-mi hainele negre, iar sufletul.. sufletul oscilând între negură şi lumină, încă dependent de oameni, de cafea, de muzică şi de scris.

 Negru, pentru că în negru se ascunde misterul ăla frumos ce nu-l găseşti în nicio carte de basme. Negru e elegant, artistic, dur, misterios, frumos, simplu, perfect. Hainele mele spun câte ceva despre mine în fiecare zi, ceva ce sufletul nu poate, pentru că e mut.