Avea aerul ăla de.. nuosănemaivedemniciodată

 Nu putem să ştim atunci când un om va apărea în fața noastră şi nici când va plece. Dar mereu am avut o intuiție când cineva se sătura de mine şi voia să încerce ceva nou.
 Mi s-a întâmplat de multe ori să simt miros de teamă de a nu mă răni, chiar dacă părăsindu-mă, o va face involuntar. Niciodată nu am înțeles chestia asta: "Nu vreau să te rănesc, dar totuşi plec, nu vreau să te doară.", oricum ai face-o, oricum ai da-o, dacă pleci, rămân bucăți din tine în acea persoană pe care, cândva, ai iubit-o. Iar acele bucățele dor, se coagulează la fel ca sângele şi nu mai circulă.
 Dar mai sunt și oamenii aceia care nici nu vor să plece, dar nici să stea. Pur și simplu stau în tocul ușii şi se uită când în spate, când la tine.  Detest oamenii de genul.

 În viața asta, la fel ca în oricare alta, suntem dependenți de oameni. Tânjim după afecțiunea oamenilor mai ceva ca după pofta nevinovată de ciocolată atunci când ești la dietă pentru corpul perfect de vară. Dar e atât de dulce gustul afecțiunii încât, atunci când ducem lipsă de el, îl căutăm până şi la colțuri de străzi (cred că străzile mele sunt rotunde).

 El parcă voia să mai rămână, dar ar fi plecat cu primul autobuz care ar fi venit în autogară. Avea mirosul ăla de nuosănemaivedemniciodată şi totuşi, îmi spunea că mă iubește, buzele îi erau amare, iar cuvintele.. vai, cuvintele mă îngropau de vie, în beton.
 Mă mințea până ce începuse să creadă şi el, dar eu mă prinsesem de mult timp, prea devreme ca el să își dea seama. Astfel, i-am jucat jocul, am trăit într-o relație toxică pentru amândoi. De ce? De proşti. Eram doi oameni în mâna destinului. Până într-o zi când i-am simțit mirosul pentru ultima dată, în un ultim sărut şi o ultimă îmbrățișare.
Am ales să-i uşurez durerea şi să fac eu primul pas spre despărțirea noastră.

L-am iubit.

 Abia atunci am înțeles că nu îi poți impune unei persoane să mai stea. Era un oarecare ataşament, dar cu siguranță nu era iubire.  Iubirea pentru noi era mută, iar noi nu știam să comunicăm prin semne; noi strigam unul la altul și luptam orgoliu contra orgoliu. La noi era război, dar și o liniște mormântală domnea acolo, unde, cândva, se auzeau doar cuvinte dulci.

 Încă-mi aduc aminte ultimele sale vorbe: "Să mă ierți, măcar tu, eu nu o să mă pot ierta niciodată c-am fost o povară pentru tine.", la care i-am răspuns că el, de fapt nu fusese o povară ci o lecție de viață, el mă învățase pentru prima dată în viață ce înseamnă cu adevărat să iubești şi să te atașezi de o persoană, ce înseamnă dependența.

 Oricât de mult mi-aş fi dorit eu ca el să rămână, nu-i puteam lega aripile, pur și simplu nu-l puteam lega de mine spunându-i că locul său era lângă sufletul meu, că noi suntem suflete pereche, că noi suntem făcuți unul pentru celălalt și că nu ne vom găsi pacea în nimeni, decât în noi, împreună.
 Eram probabil prea încăpățânați să ne dăm seama că aruncăm în aer ceva frumos sau că o să vină o vreme când o să vrem să ne întoarcem în ziua în care ne-am despărțit şi să ne strigăm iubirea. Probabil încă suntem la fel de încăpățânați; pentru că am renunțat unul la celălalt deși încă ne pasă.

Se spune că trebuie să laşi liber, ce iubeşti. L-am lăsat, dar nu-l mai aștept.