Ziua în care am renunțat

   O să fac un sezon cu articole de genul "Ziua în care.." şi o să vă povestesc despre cum am ajuns să fiu cine sunt acum. Sper să vă dați seama de greșelile mele şi să învățați şi voi din ele.

 Îmi las telefonul să-mi alunece ușor, ușor din mâinile-mi înghețate și-l las să cadă rebel pe pat, nu puteam să cred cât de ușor renunțase. Îmi dădusem seama că azi era mâinele de care ieri îmi era frică.

 Mă pierdusem pe mine însumi, căutându-l pe el și acum mă pierduse și el. Unde să mă mai găsesc? 

 E greu să fii cald după ce te-ai obișnuit să fii rece, nu? Mă întrebam de ce nu pot fi rece și nepăsătoare, de ce eu trebuie să fiu plină de compasiune, de sentimente, începeam să cred că sunt o persoană la care ar renunța ușor, oricine. 

 Încercam să mă privesc din mai multe perspective, dar nu-mi dădeam seama de ce eram defectă.

 Caldă ca o zi din mijlocul lunii lui Cuptor, dar când observ că sunt lăsată de-o parte de acei oameni la care eu n-aș renunța nici în ruptul capului, ei o fac ușor, atunci devin un haos. 

 Îmi torn cafea amară în cană, pentru că eu nu m-am mulțumit niciodată cu o ceașcă de cafea sau jumătăți de măsură, și am început să îmi pun întrebări, același monolog pe care-l purtam cu mine însumi de fiecare dată când mă simțeam prizonieră în propriul corp și suflet. Voiam să ies, să fiu liberă, să nu fiu dependentă de acea atenție și căldură din partea unui anumit om. Dar ceva mă făcea să cred că sunt ancorată deja în dependență.

 Știi care era cel mai prost clișeu în care credeam? Credeam în reciprocitate. Dacă eu îți ofeream doza aceea ce atenție, trebuia să mi-o oferi înapoi, și nu te rugam, te îndemnam. 

Oricât de prost m-aș simți acum, recunosc că de fiecare dată, la fiecare ceartă sau chestie care nu-mi plăcea sau mă rănea, îmi spuneam în gând ”Desprinde-te, uită și pleacă.”, dar cu toate astea, n-am făcut-o niciodată. Am cedat, m-am lăsat pradă oamenilor din jurul meu, din viața mea, din sufletul meu și nu m-am ascuns nici măcar în foi și pixuri. Am stat, am suportat fiecare glonț ce-l primeam, fiecare vorbă ce-mi străpungea adâncul așa-zisului ”suflet”. Ideea e că atunci când cred într-un om, cred cu totul, deplin, deep, poate prea adânc, de aceea încrederea mea e de multe ori înșelată de persoanele la care mă aștept mai puțin.

 Ajunsesem la pământ, eram debusolată, nu știam pe cine să mai cred sau dacă să mai încerc să cunosc vre-un om.

 Atunci am întâlnit un om care mi-a deschis ochii.

 M-a privit preț de câteva ore bune, nu a scos niciun cuvânt, ce-i drept, nici nu ne cunoșteam, îmi puteam auzi gândurile chiar și cu muzica-n căști dată la maxim. Ceva îmi spunea că ne cunoaștem, de mult, dintr-o altă viață, probabil. Spre mirarea mea, m-a oprit. Mi-a vorbit despre mine de parcă am fi trăit aceeași viață, mi-a spus ”Toți au probleme, dar tu parcă te prea macini.”. 

 E ciudat cum te poți întâlni cu îngerul păzitor pe stradă și să nu-ți dai seama, nu? Nici eu nu mi-am dat. 

 Am avut perioade în care eram mai mult decât un haos, mult mai mare, mult mai nociv, chiar indestructibil. 

 De la o simplă propoziție am început să mă analizez mai bine pe mine, să mă cunosc, să-mi dau seama de ce sunt așa și de ce nu pot să fiu altcineva? 

 Am ajuns la o concluzie destul de ciudată, pentru mine: eu sunt eu pentru că trebuie. 

 Imaginează-ți că ești acea persoană care vrei să fii pentru o zi, doar una. Probabil că tu ai impresia că acea persoană se simte bine în pielea ei, probabil e mai plăcută de lumea din jurul său. Dar te-ai gândit dacă e adevărat și nu totul este de fațadă? Să știi de la mine, fiecare om are momente de agonie, ură, momente când pur și simplu vrea să fie praf, cenușă. Dar se ridică, mult mai puternici, și la exterior sunt cei mai fericiți și de succes oameni. La fel ca ei poți fi și tu, și eu. Dar eu am încetat să mă mai mint că sunt puternică, așa că am renunțat. 

 Într-o zi am renunțat la toți ce-mi făceau rău, la tot ce mă măcina pe dinăuntru, la tot ce mă făcea slabă. Da, am renunțat la omul pe care-l iubeam dar el mă distrugea, am renunțat la mama căreia nu i-a păsat niciodată de mine, am renunțat la prietenele care în față îmi spuneau vorbe frumoase și pe la spate mă vorbeau de rău, am renunțat la a mai plânge din orice, am renunțat la nervi, la nopți nedormite din cauza că mă simțeam prea singură și aveam nevoie de afecțiune sau măcar de un strop de căldură, la a mai cerși afecțiune. Mi-am ispășit sentința și am renunțat la tot răul din viața și sufletul meu. 

 Și cel mai important, am renunțat să mă mai mint și am început să învăț cu adevărat să fiu puternică și fericită. E rândul tău să o faci.