Ziua în care am devenit eu

 

Probabil că te așteptai să scriu despre ziua în care am fost adusă pe lume şi mi s-a dat darul la viață, darul de a vedea lumina şi a auzi râsetele oamenilor din jurul meu. Dar nu, şi-mi pare rău să te dezamăgesc dacă la asta te așteptai de la mine.
  Ziua în care am devenit In a black mind sau ziua în care mi-am dat seama de cine sunt cu adevărat.
  Vezi tu, atunci când anii trec, începi să te maturizezi şi îți privești viața din diferite perspectie, bune sau rele, de la pământ sau din al nouălea cer, atunci începi să afli de ce ești aici, acum.
  Maturizarea mea mi-a luat dreptul la a mai vedea lumina și mi-a înlocuit-o cu întunericul în care mă afundam din ce în ce mai mult în nopțile reci, deşi nu mă simțeam niciodată în siguranță sau bine; mi-a luat și dreptul la a mai auzi râsetele colorate ale oamenilor din jurul meu şi le-a înlocuit cu o tăcere infernală, oamenii care râdeau odată, acum plângeau în linişte, pe ascuns.
  Obișnuiam să cred că tot ce îți dorești cel mai mult atunci când ești copil, e să creşti, să te maturizezi, să devii responsabil şi să înveți cum stă treaba cu dragostea şi fericirea. Dar de ce lumea din jurul nostru s-a transformat? Sau oare am trecut în neființă printr-o altă dimensiune? Unde mi-e soarele şi toate zâmbetele alea? Acum de ce e totul gri şi zâmbetele sunt ascunse?
  Îmi puneam întrebări mie însumi atunci când nu avea cine să mă asculte, vomitam cuvinte în mine ca un pastel şi încă așteptam să apară cineva şi să-mi spună "Oh, te-am găsit! Hai să te duc acasă." iar eu să răsuflu ușurată că probabil m-am rătăcit în univers - când de fapt mă rătăcisem în propria-mi minte şi în propriul meu suflet, iar acea salvare nu venea niciodată. De ce? Pentru că oamenii sunt slabi şi atunci când văd că te uiți în gol, ezită să te deschidă şi să te vindece, să vadă ce e defect la tine. E ciudat, asemăn oamenii cu niște roboți: rutină, nu schițează nici-un zâmbet, au capetele plecate mai mereu de parcă ar aștepta ordine de la cineva, de parcă ar fi manevrați de un păpuşar melancolic sau sadic încât le omora sentimentele şi-i lăsa secați de ele.

Se spune că printr-o crăpătură cât de mică, lumina poate intra. Dar dacă întunericul ce-mi ținea răcoare devenise una cu mine şi nu exista nici cea mai mică crăpătură?
Îmi amintesc că un mentor mi-a spus "Lumina e puternică, trebuie doar s-o eliberezi.". S-o eliberez? Păi de unde, dacă eu nu am lumină ci întuneric? Pare destul de clişeic, dar a avut dreptate, nu mi-a dat nici măcar un singur indiciu despre ce aş putea face.

Ajunsă la capătul liniei, am adunat tot, am scris pe o foaie şi am calculat până ce rezultatul mi-a străpuns orice fărâmă de speranță. Ideea era că eu chiar voiam să mă schimb, voiam să ies din acea zonă.
  M-am privit în ochi preț de câteva secunde, în oglindă. Mi-am analizat corpul, structura feței, sprâncenele, pomeții, dar nu vedeam nimic dincolo de ele, nici măcar cu ochii minții.
Mai târziu, dar nu prea târziu, am realizat că deja mă schimbasem. Deși nu realizasem asta deloc pentru că eram mult prea obsedată de schimbare. Devenisem oarbă, confuză. Mă priveam în trecut şi nu-mi zâmbeam, îmi vedeam rănile şi tot ce mă schimbase, toți oamenii din jurul meu care îmi jurau că nu mă vor lăsa niciodată, toate promisiunile, eşuaseră în încercarea de a-mi fi alături în lupta asta continuă cu mine însumi.
  Ziua în care m-am construit pe mine însumi a fost ziua în care am renăscut. Dintr-un copil sensibil - într-un om puternic, din ochii care-mi lăcrimau - în ochii care tăiau în carne vie cu o singură privire, toate rănile mi se păreau mai mici, cicatrizate, din cauza timpului care trecuse peste ele.

Ceea ce vreau să înțelegi e că oricât de adevărat ar fi citatul "Dacă vrei schimbarea în lume, începe cu tine.", e că nu te poți schimba în câteva minute. Pentru că oamenii sunt cele mai dificile ființe, cele mai complexe, poate ție ți se pare că ești ușor de înțeles, asta doar pentru că ai falsa impresie că te cunoşti, dar de fapt, nici tu nu știi ce simți în unele momente. Mereu vor fi momente când nici tu nu te vei înțelege, de asta ducem o luptă continuă cu noi înșine. Putem fi dependenți de a crede în schimbare, dar totuși, de ce te-ai schimba la 180°? Vrei să devii puternic? Vrei să te maturizezi?
Ca să fii puternic, îți trebuie antrenament, e ca la sală, trebuie să doară, să faci febră, şi oamenii puternici plâng, să ştii. Dacă plângi nu înseamnă că ești slab, dacă țipi înăuntrul tău atunci când zâmbești oamenilor din jur, crede-mă, ai tot respectul meu, ești un om puternic.
Dacă te-ai gândit deja la a fi puternic și matur, deja ești un om matur. Pentru că oamenii imaturi nu se gândesc niciodată la asta. Oamenii imaturi sunt mai fericiți, pentru că nu au gânduri adânc implementate în adevăr şi nu suferă atât de mult pentru că nu pun totul la suflet, ei iau totul în glumă, rănesc fără să conştientizeze.
Ziua asta probabil a venit și la tine acum mult timp, doar că nu ți-ai dat seama. Te-ai pierdut pe drum? Află că eu m-am rătăcit de sute de ori şi doar eu mă puteam regăsi, nimeni altcineva. Nu ai nevoie de un om ca să fii bine, cum nu ai nevoie de un om ca să fii fericit. Suntem dependenți de oameni, dar suntem mai dependenți de noi înșine. Chiar dacă nu observi asta. Înainte să cunoști pe cineva, cunoaşte-te pe tine însuți.
Să nu te schimbi pentru nimeni, niciodată! Să ții minte asta, de la mine, ia-o ca pe un sfat de la un mentor, prieten sau soră.
Tot ce simțim ne schimbă. Prin tot ce trecem, tot are efect asupra mentalității noastre și a sufletului.

                                                                                    Liebe