Colectiv
Un singur cuvânt şi o durere nemărginită: Colectiv. Într-un timp era un club în care mergeau să se distreze, să asculte muzică şi să lege prietenii şi chiar relații. O singură pasiune ce îi lega: muzica rock. Ți se făcea pielea de găină când auzeai numele Colectiv, pentru că știai deja că te poți distra acolo şi poți să fii cine vrei tu fără ca cineva să te judece.
În prezent, când spui colectiv ți se zbârleşte părul şi nu, nu ți se mai face pielea de găină de entuziasm ca să te reîntorci acolo ca să te distrezi şi să fii în largul tău. Ți se face pielea de găină pentru că acel club, acea încăpere, acea clădire, a omorât suflete de oameni frumoși, au cântat şi au dansat pe muzică rock. Şi da, la un moment se spunea că "Au dansat ca dracii şi au murit că erau satanişti." fie sunt eu proastă, fie scrie pe fiecare zâmbet "satanist". Nu aş mai fi ținut cont de ce religie avea pacientul sau omul cu răni din fața mea, mi se părea mai cinic să fac discriminarea decât să-i las aşa.
Colectiv a fost un subiect mereu întâlnit în televiziunea românească şi deşi era deja popular, spitalele de arşi erau la fel de împuțite şi îngrămădite. Te duceai cu răni şi veneai cu mai mulți microbi în piele decât să te vindeci. Durerea era una infernală, supraviețuitorii susțin că erau spălați în fiecare luni cu un duş jegos şi apa din ce în ce mai rece pe răni deschise şi copci de piele desprinse din cauza microbilor. Doctorii erau din ce în ce mai nesimțiți, spuneau că își fac meseria cum trebuie, dar refuzau să asculte un pacient care implora să-l pună într-o poziție în care putea să adoarmă fără să plangă de durere. Degeaba îți explic eu, nu poți simți intensitatea durerii şi nici nu ți-aş dori să o simți, pentru că e insuportabilă.
Din 125 au supraviețui puțini, prea puțini. Şi sunt suflete vii în corpuri pe jumătate moarte, corpuri ce fie nu se vindecă, fie au rămas cu semne ușor de sesizat, durerile nu s-au oprit niciodată, nici pentru o simplă clipă, nici din cauza unui amărât de sedativ sau calmat, nimic nu putea opri durerea. Şi nu îți puteai da seama dacă durerea interioară sau cea fizică era mai intensă. Îți priveai părinții secați de lacrimi cum te priveau şi cum te implorau pe sub lacrimi să te refaci repede şi să mergi acasă, de parcă ar fi fost după tine. Dacă asta doare, imaginează-ți părinții care şi-au înmormântat copilul. Imaginează-ți mamele şi tații care şi-au privit copiii pentru ultima dată şi şi-au dorit să fie ei în locul lor. Doare. Doare al dracului de tare, şi tot nu doare cum i-au durut pe ei.
În prezent, când spui colectiv ți se zbârleşte părul şi nu, nu ți se mai face pielea de găină de entuziasm ca să te reîntorci acolo ca să te distrezi şi să fii în largul tău. Ți se face pielea de găină pentru că acel club, acea încăpere, acea clădire, a omorât suflete de oameni frumoși, au cântat şi au dansat pe muzică rock. Şi da, la un moment se spunea că "Au dansat ca dracii şi au murit că erau satanişti." fie sunt eu proastă, fie scrie pe fiecare zâmbet "satanist". Nu aş mai fi ținut cont de ce religie avea pacientul sau omul cu răni din fața mea, mi se părea mai cinic să fac discriminarea decât să-i las aşa.
Colectiv a fost un subiect mereu întâlnit în televiziunea românească şi deşi era deja popular, spitalele de arşi erau la fel de împuțite şi îngrămădite. Te duceai cu răni şi veneai cu mai mulți microbi în piele decât să te vindeci. Durerea era una infernală, supraviețuitorii susțin că erau spălați în fiecare luni cu un duş jegos şi apa din ce în ce mai rece pe răni deschise şi copci de piele desprinse din cauza microbilor. Doctorii erau din ce în ce mai nesimțiți, spuneau că își fac meseria cum trebuie, dar refuzau să asculte un pacient care implora să-l pună într-o poziție în care putea să adoarmă fără să plangă de durere. Degeaba îți explic eu, nu poți simți intensitatea durerii şi nici nu ți-aş dori să o simți, pentru că e insuportabilă.
Din 125 au supraviețui puțini, prea puțini. Şi sunt suflete vii în corpuri pe jumătate moarte, corpuri ce fie nu se vindecă, fie au rămas cu semne ușor de sesizat, durerile nu s-au oprit niciodată, nici pentru o simplă clipă, nici din cauza unui amărât de sedativ sau calmat, nimic nu putea opri durerea. Şi nu îți puteai da seama dacă durerea interioară sau cea fizică era mai intensă. Îți priveai părinții secați de lacrimi cum te priveau şi cum te implorau pe sub lacrimi să te refaci repede şi să mergi acasă, de parcă ar fi fost după tine. Dacă asta doare, imaginează-ți părinții care şi-au înmormântat copilul. Imaginează-ți mamele şi tații care şi-au privit copiii pentru ultima dată şi şi-au dorit să fie ei în locul lor. Doare. Doare al dracului de tare, şi tot nu doare cum i-au durut pe ei.
Comments
Post a Comment