De ce am renunțat să judec oamenii

  Sunt om, am greşit şi probabil c-am să mai greşesc, tu să mă ierţi, te rog.
  Obișnuiam să judec oamenii după aparenţe, după stilul vestimentar, după orice era vizibil. Ideea este că deși suprafaţa unui om ar putea spune multe, te-ar minți. Şi pe lângă faptul că te-ar minţi, ai ajunge să te minţi pe tine însuţi că acel om nu este omul cu care ai putea discuta ceva.
  Din toată experienţa de a judeca oamenii după aparenţe, am înţeles o chestie. Tu îţi impui o idee că nu îţi place de acel om, iar când îl cunoşti accidental, dai peste alt om, cel din interior. Rămâi axat pe acea idee de a displăcea un om după suprafaţă încât refuzi să îl cunoşti cu adevărat.
  Fiecare om este ceea ce nu pare, pentru că se ascunde în interior, după acele haine, după acele straturi de indiferenţă și aroganță. Şi eu sunt la fel. Prefer să mă ascund decât să-mi las slăbiciunile la vedere. Prefer să îţi spun că sunt bine decât să îţi explic ce simt cu adevărat.
  Trebuie să îi dai timp unui om şi să nu-l critici până ce nu-l vei cunoaşte cu adevărat. Până ce te vei uita în ochii săi și vei vedea cine se ascunde înăuntrul său. Abia atunci să-l judeci. Abia atunci să-i spui ce suflet urât are, atunci să-l jignești. De ce? Pentru că atunci exteriorul nu va mai conta.